Casa de Cultură a orașului Turceni, județul Gorj, a fost inaugurată în anul 1986 și dispune de o capacitate de 450 de locuri. În incinta sa funcționează și o bibliotecă publică ce deține peste 10.000 de volume.
În anul 2021, clădirea a fost supusă unui amplu proces de reabilitare și modernizare, cu o investiție de aproximativ 5,7 milioane lei. Lucrările au vizat atât infrastructura, cât și dotările interioare, asigurând condiții optime pentru desfășurarea activităților culturale.

Casa de Cultură găzduiește diverse evenimente culturale, precum festivaluri de umor, spectacole de teatru și muzică, precum și activități educaționale pentru comunitate. Un exemplu notabil este festivalul de umor „Alexandru Calotescu-Neicu”, organizat în colaborare cu Primăria, Consiliul Local și Liceul Tehnologic din Turceni.

De asemenea, instituția sprijină ansamblul folcloric „Brâulețul”, care reprezintă orașul la diverse festivaluri și spectacole, contribuind la promovarea tradițiilor locale.

Pentru informații suplimentare sau programul evenimentelor, puteți contacta Casa de Cultură Turceni la numărul de telefon 0253 334 293.

Pagina de Facebook

Complexul de Vânătoare Turceni este un domeniu special amenajat pentru practicarea vânătorii și recreere în mijlocul naturii, situat în județul Gorj. Acesta se întinde pe o suprafață generoasă de păduri și terenuri, oferind un habitat ideal pentru o varietate de specii de faună sălbatică, precum cerbi, mistreți, căprioare și diverse specii de păsări.

Dotat cu infrastructură modernă, complexul pune la dispoziția vizitatorilor cabane confortabile cu arhitectură rustică, zone de relaxare și facilități specifice activităților cinegetice. În plus, organizarea partidelor de vânătoare se face conform reglementărilor legale, asigurând protecția și conservarea faunei locale.

Pe lângă activitățile de vânătoare, complexul oferă și posibilități de agrement, precum drumeții, observarea faunei, fotografie de natură și pescuit, fiind o destinație atractivă pentru iubitorii de aventură și natură.

Complexul de Vânătoare Turceni atrage anual atât pasionați de vânătoare din țară și din străinătate, cât și turiști care doresc să se bucure de liniștea și frumusețea peisajului natural al Gorjului, contribuind astfel la promovarea turismului rural și cinegetic în regiune.

Conacul Ion C. Păunescu, construit în anul 1934 în orașul Turceni, județul Gorj, reprezintă un exemplu remarcabil de arhitectură boierească interbelică, îmbinând stilul neoromânesc cu influențe brâncovenești. Edificiul impresionează prin eleganța sa, fiind construit din materiale de calitate, cu un accent deosebit pe detalii arhitecturale și ornamentație specifică epocii.

Fațada conacului se distinge printr-o combinație de elemente tradiționale și moderne pentru perioada respectivă, incluzând coloane impunătoare, ancadramente sculptate și ferestre ample ce permit iluminarea naturală a încăperilor. Acoperișul, decorat cu țiglă ceramică, și pridvorul spațios, susținut de stâlpi din lemn sculptat, completează farmecul aristocratic al clădirii.

Interiorul conacului reflectă rafinamentul epocii, fiind împodobit cu sobe de teracotă, tavane înalte ornamentate și mobilier de epocă. Fiecare cameră păstrează elemente originale, evidențiind gustul pentru lux și confort al familiei Păunescu, o familie importantă în viața socială și economică a regiunii.

De-a lungul timpului, conacul a fost martorul unor evenimente istorice și sociale semnificative, fiind un centru al vieții culturale locale. În prezent, clădirea este considerată un obiectiv de patrimoniu, stârnind interes atât din partea istoricilor, cât și a turiștilor pasionați de arhitectura interbelică și de povestea elitelor oltenești din secolul XX.

Biserica de lemn „Sfântul Ioan Botezătorul” din Turceni, județul Gorj, este un monument de arhitectură tradițională românească, datând din anul 1730. Construită din bârne de lemn îmbinate în sistem „coadă de rândunică,” biserica reflectă meșteșugul și priceperea meșterilor populari din Oltenia.

Lăcașul de cult se remarcă prin proporțiile sale armonioase, planul simplu în formă de navă și acoperișul din șiță, specific bisericilor de lemn din zona subcarpatică. În interior, se păstrează o valoroasă pictură murală realizată în tehnica tempera, cu influențe bizantine, reprezentând scene biblice și portrete ale sfinților, care, în ciuda trecerii timpului, își păstrează farmecul și autenticitatea.

Biserica a avut un rol esențial în viața spirituală a comunității locale, servind drept loc de rugăciune și refugiu în vremuri de restriște. De-a lungul secolelor, edificiul a suferit diverse restaurări menite să-i păstreze frumusețea și integritatea structurală, fără a altera caracterul său autentic.

În prezent, biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” este inclusă pe lista monumentelor istorice, fiind un simbol al patrimoniului cultural și religios al zonei Gorjului.

Biserica de lemn din satul Strâmba-Jiu, județul Gorj, este un exemplu remarcabil de arhitectură tradițională maramureșeană, adusă și adaptată în această zonă a Olteniei. Construită din lemn masiv, biserica impresionează prin frumusețea detaliilor sculptate și prin eleganța siluetei sale zvelte, caracteristică bisericilor din nordul țării.

Edificiul se remarcă prin acoperișul înalt, în două sau mai multe ape, și turla impunătoare, care se înalță deasupra pronaosului, oferind un aspect vertical, specific stilului maramureșean. Meșteșugul tradițional se poate observa în decorul exterior, unde regăsim motive sculptate, precum funia răsucită, rozetele solare și diverse simboluri creștine.

Interiorul bisericii păstrează elemente autentice de pictură și icoane vechi, realizate pe lemn, care reflectă influențele bizantine îmbinate cu stilul popular românesc. În pridvorul bisericii, regăsim stâlpi sculptați, iar tâmpla altarului este bogat ornamentată, demonstrând măiestria meșteșugarilor locali.

Biserica din Strâmba-Jiu nu este doar un monument de arhitectură, ci și un important punct de spiritualitate și tradiție pentru comunitatea locală, fiind martor al evenimentelor istorice și religioase de-a lungul timpului. Restaurată și îngrijită cu grijă de-a lungul anilor, biserica rămâne o mărturie vie a patrimoniului cultural românesc, atrăgând atât pelerini, cât și turiști interesați de frumusețea autentică a artei populare românești.

Biserica din lemn a Parohiei Strâmba Jiu are o înălțime de 33 de metri, este construită din lemn de stejar și brad, fiind văzută ca o punte peste Carpați: o legătură între două părți ale României Mari. Preotul Antonie Făinişi a fost cel care a strâns donațiile necesare construirii acestei minunate biserici de lemn, în stil maramureșean. Întreaga lucrare a fost gata într-un an de zile. Biserica cu hramurile „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ şi „Sfânta Cuvioasă Parascheva“ a fost sfinţită în ziua de 12 noiembrie 2000. Este unicat în Oltenia! „Construită de meşteri maramureşeni, care-şi transmit din tată în fiu meşteşugul artei lor, cu procedee tehnice păstrate dintr-o adâncă vechime, biserica Parohiei Strâmba Jiu reprezintă un monument al artei noastre pur populare şi totodată un document viu al celei mai vechi arte constructive la români.

Mănăstirea este o mănăstire ortodoxă din România, situată în satul Strâmba-Jiu din județul Gorj. Este situată la 9 km de Mănăstirea Dealu Mare.

Mănăstirea de astăzi se află pe locul Schitului Strâmba, de care ne vorbește inscripția zugrăvită în anul 1793 deasupra intrării în pronaos, conform căreia acesta exista deja la 1519.

Dintr-un document emis la 1487 de cancelaria lui Vlad Călugărul, aflăm pe Danciu și Oprea ca fiind doi mari proprietari ce-și întindeau moșiile de o parte și de alta a pârâului Strâmba, fiind considerați și ctitori, ai Schitului.

Deasupra intrării în pronaos se află o inscripție, scrisă la 25 august 1793, care lasă să se înțeleagă că fondator al mănăstirii la data de 1519 ar fi Stoichiță Râioșeanu și nepotul său Miloși, dar istoricul Alexandru Ștefulescu subliniază că această lectură nu este corectă întrucât Stoichiță a fost vistier între 1603 și 1618. Din pisanie lipsește numele primului fondator al schitului. Conținutul ei nu poate confirma decât faptul că Stoichiță Râioșeanu a reconstruit mănăstirea Strâmba în vremea când era vistier. Stoichiță moare la 1620, deci reconstrucția mănăstirii nu se poate situa mai târziu. Acesta doar reconstruiește actuala mănăstire pe locul vechiului schit Strâmba în anul 1603.

În aproximativ 1525 Schitul Strâmba este menționat ca metoc al mănăstirii Govora, păstrându-și acest statut până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cum relevă documentele secolului al XVI-lea averea mănăstirii provenea din terenurile pe care aceasta le-a primit ca donații sau le-a cumpărat. La 3 ianuarie 1603, Veniamin egumenul mănăstirii a cumpărat partea lui Radu Șerban, confirmată de acesta la 21 martie la 1603. Perioada cea mai prosperă a mănăstirii a fost între 1604-1628 când Dochia soția lui Stoichiță Râioșeanu a dăruit succesiv 19 sate: Petrești, Hupavi, Stejarul, Bâlta de Munte, Cotești, Isvarna, Gureni, Bâlta, Strâmba, Izvoare, Smelești, Grăguești, Marbani, Lipea, Fărcășești, Căpăceni, Serbești, Groși, Peștișani – cu livezile, grădinile, pădurile și iazurile cu morile și pivele lor.

La 8 noiembrie 1724 are loc un incendiu care mistuie casa ctitorului, chiliile, pivnița și hambarele. Urmează o perioadă de declin a mănăstirii când la 10 iunie 1731 conform Extractului privilegiilor, donațiilor și confirmațiunilor mănăstirilor din Oltenia scris de episcopul Inocențiu, mănăstirea mai poseda din cele 19 sate numai Strâmba, Izvoarele, Murgești, Bâlta și jumătate din moșia Sărdăneștilor.

La ridicarea bisericii contribuise și Miloș, nepotul lui Stoichiță Râioșeanu. Acesta răsculându-se cu Lupu Mehedințeanu împotriva grecilor a atras urgia domnitorului Alexandru Iliaș asupra casei sale și implicit asupra mănăstirii care a fost confiscată și transformată în metoc al Mănăstirii Tismana. Aceste evenimente explică și realizarea abia după 200 de ani a picturii (1793) de către Constantin Râioșeanu, mare armaș. La 1793 Vel Armașul Constantin Râioșeanu și jupâneasa Păuna semnează actul terminării pictării la interior și exterior a bisericii. La 1812 mânăstirea este părăsită și devine biserică filială a parohiei Hoduroasa,pana in anul 1923 cand se fac mari reparatii.

Secolul al XX-lea
Refacerea și consolidarea mănăstirii și a chiliilor din jur au fost întreprinse în 1927 de catre ieromonahul Veniamin Pestrea venit in satul natal din Sfantul Munte Athos, când Comisia Monumentelor Istorice condusă de Nicolae Iorga a contribuit la reparații.

În 1956 devine mănăstire de maici având ca stareță pe Ermiona Cândea. În această perioadă se încep lucrări de refacere a învelitorii, ocazie pentru șeful de proiect de atunci, arh. Eugenia Greceanu să invoce ipotetice sondaje care au justificat în mod aberant mutilarea monumentului prin demolarea părții superioare a pridvorului și distrugerea picturii exterioare corespunzătoare acestei zone.

În prezent stareță este Stavrofora Marina Gligor, sub coordonarea căreia s-au realizat cele mai importante lucrări de conservare-restaurare din istoria mănăstirii. Astfel s-a consolidat și restaurant biserica mare (arhitectură și pictură), s-au construit corpuri de chili și anexe, s-a construit un paraclis cu hramul ”Acoperământul Maicii Domnului” în care se săvârșeșc slujbele zilnice, s-a construit un altar de vară etc.